BĂTĂLIA PENTRU ORADEA[1].

Astfel, încă din prima decadă a lunii septembrie 1944, în faţa Înaltului comandament român s-a pus problema dezlegării a două ecuaţii de o extremă dificultate. Să menţină frontul din contact cu inamicul, pe linia de demarcaţie şi frontiera de vest a Ţării, cu trupele de acoperire care acţionau în fâşii largi, şi să respingă atacurile locale ale inamicului. A doua: executarea unei manevre de-a lungul frontului şi din adâncime, pentru a aduce noi mari unităţi în Transilvania în capul de pod de la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Munţii Apuseni. Cele două ecuaţii trebuiau rezolvate concomitent şi foarte urgent, deoarece compulsarea şi prelucrarea informaţilor puneau în atenţie faptul că inamicul concentrează mari grupări de forţe în Podişul Transilvaniei, în partea de nord-vest şi pe teritoriul Ungariei, cu scopul de a declanşa o ofensivă în stil mare[6]. „În zilele de 10—11 septembrie, aproape concomitent cu oprirea  ofensivei adverse în Podişul Transilvaniei – citim în „România în anii celui de-al doilea război mondial”, – trupele hitleristo – horthyste au declanşat ofensiva pe frontul din Banat şi Crişana, unităţi de infanterie, blindate şi aviaţie atacând iniţial în sud-vestul ţării. Ulterior, la 13 septembrie 1944, puternice grupări de forţe ungare şi germane au trecut la  ofensivă, depunând eforturi considerabile la flancul drept şi la centrul  dispozitivului de apărare al Armatei 1 române. La flancul drept al acesteia, pe valea Crişului Negru, unde se apăra Divizia 3 Munte, a atacat  Divizia 12 Infanterie din Corpul 4 Armată ungar. Străpungerea poziţiilor române şi luarea sub control a Munţilor Apuseni ar fi putut periclita în cel mai înalt grad şi securitatea flancului stâng al Armatei 4 române din Podişul Transilvaniei”.

Ne aflăm, practic, doar în faţa unui puseu ofensiv, deoarece, surprins de evenimentele petrecute în România, comandamentul germano-ungar a început concentrarea şi desfăşurarea unor mari unităţi, pentru a constitui un nou front în adâncime, la flancul sudic.

După unele succese nedecisive, ofensiva trupelor ungare şi germane a fost oprită, iar Armata română a trecut, la 8 septembrie, la ofensivă în Podişul Transilvaniei. Cum pe noi ne interesează îndeosebi Armata română în cadrul căreia acţionau marile unităţi care au participat la bătălia pentru Oradea, vom preciza că, la 19 septembrie 1944 forţele române şi sovietice din Crişana şi Banat se găseau pe aliniamentul general: Sîrbeşti (pe Crişul Negru), Sebeş (pe Crişul  Alb), Păuliş (pe Mureş), vest Timişoara, Ciacova (pe râul Caraş), Borlovenii  Noi (vest Mehadia), Işalniţa (în valea Dunării). După această dată, forţele sovietice şi române au trecut la ofensivă şi, până la începutul lunii octombrie, ele au respins la vest de frontiera româno-maghiară trupele inamice pătrunse în Crişana şi Banat, creând astfel condiţii favorabile desfăşurării unei noi operaţii ofensive de mai mare amploare, operaţia Debreţin[7].

Operaţia de apărare a Armatei 1 Române din Crişana şi Banat se deosebeşte de cea a Armatei 4, dusă în centrul Podişului Transilvaniei, cel puţin prin existenţa a două particularităţi, căci de mediu ţin problemele îndeosebi psihologic şi moral, care pot fi sintetizate în următoarea comparaţie: „Norii grei planau deasupra noastră. De săptămâni nu mai văzuserăm zarea albastră, nici soarele zglobiu. Cerul mohorât avea înfăţişarea unui om furios, gata – gata să se năpustească asupra adversarului. Plantele se legănau triste în vântul învolburat şi brutal. Ploile cădeau cu nemiluita, prefăcând terenul în noroaie şi băltoace. Râurile umflate la extrem alergau furioase spre un ţel necunoscut. Recolta culcată în noroi făcea impresia unui martir îngropat de viu fără speranţa învierii. Toată priveliştea părea ameninţarea unui potop ce se apropia. Agricultorii alungaţi de pe câmpuri îşi căutau un refugiu cu vitele lor”[8].

Pe marele ecran al teatrului de acţiuni militare, din partea de vest a României, bătălia pentru Oradea ni se înfăţişează, aşadar, ca un act important şi o continuare a unor încleştări pe viaţă şi pe moarte între trupele române împreună cu cele sovietice şi cele hitleristo-horthyste.

            GRUPAREA DE FORŢE A BĂTĂLIEI PENTRU ORADEA

Analiza situaţiei din zona de referinţă a pus în evidenţă faptul că, numai cu forţele existente în luptă cu inamicul, Oradea nu poate fi eliberată şi nici intrândul pe care îl reprezintă frontul în acel moment. De aceea, cele două comandamente, român şi sovietic, au executat o largă manevră de forţe din adâncime. Astfel, dacă în prima decadă a lunii septembrie 1944, pe Valea Crişului Negru era numai Divizia 3 Munte, în jurul datelor de 15/16 au debuşat din Apuseni în capul de pod menţinut de Vânătorii de Munte două mari unităţi sovietice şi divizia „Tudor Vladimirescu”, aduse de la sud de Târgu Mureş. Ele au urmat, iniţial, Divizia 3 Munte care, cu un spirit ofensiv, ce i-a uimit pe ruşi, a eliberat Beiuşul în ziua de 22 septembrie 1944, după care a continuat ofensiva spre Oradea, eliberând un număr mare de localităţi. La 25 septembrie a intrat în luptă şi Divizia „Tudor Vladimirescu”, la stânga Diviziei 337 sovietice, prinzând contur o puternică forţă combativă pentru asaltul oraşului de pe Crişul Repede.

În acest context un caz ieşit din comun ni-l oferă Divizia „Tudor Vladimirescu”. Formată din voluntari[9] cu experienţa câtorva ani de război pe frontul de est pe adâncime de mii de kilometri, de la Prut la Volga, Divizia General Nicolae Cambrea primise botezul focului pe frontul apusean la Deleni – Vaslui, după care a participat la luptele duse pentru eliberarea aşa – zisului „Intrând Secuiesc”, eliberând o serie de localităţi şi a ajuns până aproape de Târgu Mureş[10].

Unul din episoadele cele mai memorabile parcurse prin lupte de ostaşii noştri, scria generalul Nicolae Cambrea, fostul comandant al acestei mari unităţi, a fost traversarea Munţilor Bihorului. Pentru a nu da răgaz hitleriştilor să se regrupeze, trebuia găsită calea cea mai scurtă pentru a ajunge la Beiuş, iar de aici la Oradea. S-a hotărât să fie tăiat drumul de-a dreptul peste munte. Cu eforturi supraomeneşti, soldaţii şi ofiţerii duceau cu ei întregul armament, trăgând cu funii tunurile peste creste noaptea, la lumina torţelor[11].

Pe aceleaşi linii de convergenţă, generalul de armată Iacob Teclu îşi amintea: „Este de asemenea de remarcat performanţa realizată de regimentele de infanterie ale Diviziei „Tudor Vladimirescu”, care, în vederea concentrării lor la vest de Munţii Apuseni – după ce acţionaseră anterior, în zona de sud-vest Târgu Mureş -, au început, în ziua de 17 septembrie, deplasarea din această zonă spre Beiuş, în vederea intrării în compunerea Corpului 33 Armată sovietic, care acţiona în regiunea Oradea.

Ca fost şef de stat major al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, îmi amintesc însă că, pentru a sosi la timpul fixat în zona Beiuş, unităţile de infanterie s-au deplasat pe itinerarul cel mai scurt, trecând prin comuna Avram Iancu, peste masivul Bihorului, cu înălţimi între 1500 şi 1800 m. mărşăluind pe poteci de munte înguste şi prăpăstioase, purtând pe braţe armamentul greu de infanterie, ostaşii acestei mari unităţi, însufleţiţi de cauza sfântă a luptei pentru eliberarea patriei, au dat dovadă de o voinţă de neclintit. Învingând oboseala marşurilor executate pe drumuri aproape inaccesibile, regimentele 1,2 şi 3 au ajuns, în ziua de 23 septembrie 1944, la vest de Munţii Apuseni.

La 25 septembrie, după marşul lung şi obositor din zilele anterioare, Divizia de voluntari români „Tudor Vladimirescu” a intrat în compunerea primului eşalon al Corpului 33 Armată sovietic, începând lupta pentru eliberarea Oradiei[12].

În acest timp, Divizia 3 Munte, greu încercată în luptele de pe plaiurile Ţării Beiuşului, înainta, după eliberarea acestui oraş, în ritm de avalanşă spre Oradea[13], primele rezistenţe mai serioase întâlnindu-le pe Dealul Zăcătoarea şi Pontesc.

O conotaţie: revenind ca eliberatori în garnizoana lor din timp de pace, ostaşilor noştri li s-a confirmat ştirea cu privire la comportamentul vandalic al ungurilor cu camarazii lor căzuţi pe câmpul de bătălie relatată astfel de generalul Mociulschi: „Vânătorii noştri de munte au făcut să eşueze planurile comandamentului horthyst de a pătrunde prin Defileul Crişului Negru în adâncimea Transilvaniei. Ofensiva lor a fost înfrântă în luptele pentru Beiuş, unde a avut atât de grele pierderi încât n-au mai îndrăznit să facă un pas mai departe. În schimb, au făcut altceva la Beiuş. S-au dedat la o serie de atrocităţi şi fărădelegi. Trupurile vânătorilor de munte, căzuţi în lupte au fost aşezate pe tancuri şi plimbate pe străzile oraşului pentru a intimida populaţia. Călcând legile războiului, hortişti au ucis şi schingiuit cetăţeni nevinovaţi, s-au răfuit crunt mai ales cu cetăţenii români bănuiţi că au ajutat pe ostaşii noştri în luptă. Acestora le-au devastat tot, le-au dat foc la case. În comuna Gepiu, de pildă, au înhămat la căruţe români şi i-au biciuit. Unui fierar, tot de origine română, i-a pus în cap un ceaun înroşit… Şi câte alte crime bestiale n-au săvârşit aceşti nelegiuiţi!… crimele comise stârneau în rândurile luptătorilor noştri o şi mai aprigă dorinţă de a-l înfrânge pe cotropitor şi a-l alunga de pe pământul patriei[14].

Dând pinteni ofensivei, generalul Mociulschi, înţelegea să ajungă din nou în aceeaşi lună la Oradea cunoscând condiţiile de teroare în care vieţuiau românii în acest oraş. Domnia sa era la curent cu cele întâmplate în urbea de pe Crişul Repede încă din primele clipe în care armata ungară de ocupaţie a pus bocancul pe pământul românilor şi pe viaţa orădenilor. Zdrobind din mişcare rezistenţele opuse de inamic, îndeosebi pe localităţi, puncte obligate de trecere, păduri, vânătorii de munte au eliberat un număr important de sate, depăşind şi sinistra linie de demarcaţie.

În ajunul intrării trupelor, gardiştii zdrenţăroşi băteau la gemurile locuitorilor, somându-i să împodobească ferestrele cu flori şi lumânări şi cu tabloul lui Horthy. Oraşul a fost ocupat în fine de trupe. Populaţia aştepta înfrigurată intrarea trupelor. De prima dată intrară treizeci de autocamioane cu soldaţi.

Coborând în Piaţa Unirii şi la periferii, înconjurând oraşul, s-au format apoi în patrule şi au început să cutreiere străzile, în aplauzele ungurilor. De bucurie sau simţindu-se victorioşi soldaţii unguri împuşcau pe străzi. Probabil că voiau să-i intimideze pe valahii, care, eventual ar fi încercat o rezistenţă. Apoi au procedat la rechiziţionarea vehiculelor ce le găseau în oraş. Aceasta a fost prima nemulţumire a unei părţi din populaţie. În prima zi când veniră se dădură la jaf, fie el numai asupra maşinilor de lux, trăsurilor şi căruţelor.

Soldaţii cântau marşuri ungureşti. Ei erau abordaţi de femeile şi fetele maghiare cu flori, care îi sărutau în stradă şi-i chemau în casele lor. Aici îi ospătau cu mâncare şi beutură, apoi li se dădeau lor făcând orgii de bucurie. Amorul liber se practica pe toată linia, femeile ne mai ţinând cont de nici o normă. Chiar unii bărbaţi, după ce beau cu soldaţii, plecau de acasă pentru a da prilej soţiei lor să facă dragoste cu soldaţii[15].

Componentă intrinsecă a bătăliei pentru Oradea, acţiunea de înlăturare a bornelor implantate cu o mare grabă în 1940 pe sinistra linie de demarcaţie a fost unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa şi lupta ostaşilor români. La 27 septembrie (1944 – nn), ora 8,06, scria Ion Dulămiţă, participant la acest eveniment politic şi ostăşesc, patrulele ajung la hotarul vremelnic fixat prin tratatul de la Viena. Cu lopeţi şi patul armelor, cercetaşii scot bornele şi le aruncă pe câmp. Caporalul Tacitu calcă în picioare un muşuroi şi risipeşte pământul în vânt, cu lopata, spunând: «Asta nu e graniţa noastră! E graniţa lui Hitler! Graniţa noastră e dincolo de Oradea! Acolo pe frontieră sunt bornele de cărămidă şi pietre mari frumoase»

Ceilalţi cercetaşi calcă şi ei în picioare hotarul nedrept. Pe tot câmpul la Bicaciu, Leş şi Apateu, nu a mai rămas nici o bornă în picioare. La grosul companiei e bucurie mare. Se aud urale! Ura! Ura!… Am trecut hotarul vremelnic şi inimile tuturora bat cu emoţie. De patru ani ne aşteaptă fraţii noştri din nord[16].

La rândul său, comandantul Diviziei şoimilor Carpaţilor ridică valoarea celor petrecute atunci scriind: „Un eveniment semnificativ s-a petrecut când Batalionul de moţi 5 Vânători de Munte „Avram Iancu” a trecut  primul graniţa vremelnică, trasată nedrept prin odiosul dictat de la Viena. Cum au ajuns acolo, ostaşii au scos bornele cu lopeţile şi paturile armelor, după care le-au aruncat. Unul dintre moţi cu glas de tunet a strigat: „S-a dus graniţa lui Hitler! A noastră-i dincolo de Oradea!…” La aceste cuvinte, ostaşii au izbucnit în urale nesfârşite, reluând viguros înaintarea spre hotarul cel adevărat. Şi la Miersig, şi la Păuşa şi la Leş bornele au fost scoase şi călcate în picioare”[17].

Se contura tot mai mult dispozitivul de luptă pentru eliberarea oraşului, pentru că Divizia „Tudor Vladimirescu”, întoarsă în primul eşalon, avea la stânga Diviziei 3 Munte şi la dreapta Divizia 337 Infanterie sovietică, toate făcând parte din Corpul 33 Armată sovietic. Obiectivul tuturora consta în înaintarea spre acelaşi oraş, inaugurând chiar acţiunile în interiorul acestuia. Sosise marele ceas al eliberării oraşului, dar mai trebuia să se mai aştepte aproape două săptămâni, pentru, că a venit iar REFLUXUL!  Paradoxal sau nu, cea mai grea şi mai dură etapă a bătăliei pentru Oradea n-a fost actul ofensiv ci, dimpotrivă, cel de apărare, din cauză că inamicul ţinea cu orice preţ să-şi menţină o zonă referenţială şi, ca urmare, a recurs gradual, peste normal, la riposte sub formă de contraatacuri şi contra lovituri cu grupări bazate pe blindate şi pe sprijin aerian[18].

Luptele au luat forma unui vârtej, încleştarea pe viaţă şi pe moarte de pe căile apropiate de acces spre Oradea, asemănându-se cu bătuta pe loc, dar cu impact deosebit asupra actului de eliberare de la 12 octombrie 1944, inamicul fiind serios dijmuit.

Caracterial, localităţile din fâşiile de acţiune trebuind să fie eliberate a doua şi chiar a treia oară în interval de câteva zile. De pildă, în ziua de 29 septembrie duşmanul a reocupat satele Nojorid şi Leş, obligând unităţile Diviziei „Tudor Vladimirescu” să se retragă pe localităţile Chişirid şi Apateu, în faţa cărora trupele germane şi ungare au fost oprite să pătrundă mai spre sud[19]. În mod concret, contralovitura a fost declanşată în dimineaţa zilei de 28 septembrie, la sud-est de Oradea, în fâşia Diviziei 337 sovietice şi în cea a Diviziei „Tudor Vladimirescu”.

Atacul a fost deosebit de puternic pe direcţiile Oradea, Hidişelul de Jos şi Haieu, Cordău sub presiunea unui număr mare de tancuri grele şi mijlocii hitleriste, sprijinite de artilerie şi aviaţie, trupele Diviziei 337 sovietice s-au retras pe aliniamente mai favorabile, antrenând şi Regimentul 2 Infanterie român, care se afla la flancul drept al Diviziei „Tudor Vladimirescu”.

Una dintre caracteristicile bătăliei pentru Oradea este aceea că atât pe căile de acces spre acest obiectiv, cât şi pentru oraşul însuşi s-au dat lupte de două ori, în două reprize, din cauză că inamicul, mergând până la o încăpăţânare extremă, l-a considerat ca un puternic bastion al sistemului strategic de apărare la flancul sudic al frontului de est. Referindu-se la aceste acţiuni, generalul Iacob Teclu scria: „Începând de la 30 septembrie, unităţile Corpului 33 sovietic, din care făceau parte, alături de Divizia 337 sovietică, şi Diviziile române 3 Munte şi „Tudor Vladimirescu”, au trecut vremelnic la apărare, la sud de Oradea. Apărarea trupelor noastre a fost întărită ulterior de trupele sovietice de tancuri sosite în zonă. Astfel, Brigada 22 tancuri din compunerea Armatei 6 tancuri a întărit apărarea Diviziei „Tudor Vladimirescu”. Între 1 şi 4 octombrie, unităţile diviziilor 3 munte şi „Tudor Vladimirescu” au respins numeroasele atacuri ale hitleriştilor. Lupte deosebit de grele au dus regimentele 2 şi 3 infanterie din Divizia „Tudor Vladimirescu” în zona satelor Păuşa, Chişirid, Leşu şi Nojorid. Au fost cazuri când aceste localităţi treceau într-o singură zi de la o mână la alta. Pentru apărarea lor au căzut eroic în luptă mulţi ofiţeri şi soldaţi. În ziua de 1 octombrie a căzut grav rănit în linia I colonelul Cambrea Nicolae, comandantul Diviziei „Tudor Vladimirescu”, comanda luând-o colonelul Haupt Mircea”[20].

Satele Nojorid şi Leş, care fuseseră eliberate în timpul luptelor anterioare, au fost martore şi scenă de confruntare deosebit de dure. Astfel, la 29 septembrie, în zorii zilei, Regimentul 1 Infanterie reocupă vechiul dispozitiv. În timp ce executa această operaţiune, în dreptul păduricii nord-vest Cihei, este atacat în flancul drept de circa 12 care grele (de luptă) şi mai multe tanchete. Comandantul Regimentului 1 Infanterie raportează că nu mai poate stăpâni situaţia, unitatea sa fiind împrăştiată. Inamicul interceptează şi ajunge la Nojorid, căzând astfel în spatele Regimentului 3 infanterie. În tot acest timp, unităţile diviziei au dus lupte crâncene cu tancurile şi circa un regiment de infanterie inamic, sprijinit de aviaţia de asalt şi vânătoare. Regimentul 1 Infanterie se retrage în dezordine. O grupă de 30 de tancuri grele şi mijlocii s-a strecurat în direcţia Nojorid, pătrunzând în spatele Regimentului 3 Infanterie, care de asemenea s-a retras în direcţia 1 km. Est Chişirid. În cursul zilei, tancurile inamice au pătruns în satele Nojorid şi Leş, pe care le-a ocupat. Cu mici grupuri din Regimentul 3 Infanterie se reuşeşte restabilirea unui dispozitiv până în seara zilei cu care se apără satele Chişirid – Apateu. Regimentul 2 Infanterie, în rezerva diviziei, în pădurea de la cota 190 (sud-est Chişirid).

Unii exegeţi consideră că faza a doua a bătăliei pentru Oradea se înscrie în prima decadă a lunii octombrie 1944, dar într-un raport-analiză, intitulat Acţiunea militară a României, Marele Stat Major scria:  „La Bătălia Oradiei Mari şi Salontei (7 la 13 octombrie 1944), au participat 3 divizii române de la Armata 1 română, însumând un efectiv total de 16.255 oameni, din care s-au pierdut 1.154 oameni, reprezentând 7% din efectiv.